﻿ROMANULU, BUCURESCI, 1/13 AUGUST 1878
      
      N’ar trebui să mai urmăm desbaterea asupra unor cestiuni politice de aşa mare însemnătate ca cele tratate de Congresul de la Berlin, cu nesce adversari care nu se mărginesc a acusa partida liberală şi guvernul său de ceia ce s-a întâmplat, dară şi de ceia ce s-ar fi putut întâmpla.
      Sunt săptămâni întregi de când organele oposiţiunii nu se ocupă decât de cestiunea capitalisării tributului care, după cum au dovedit protocoalele Congresului, s-a cerut de Karateodory –paşa, dară a fost trimis şi înmormântat la comisiunea de redacţie, de unde nu s-a mai întors la Congres.
      Oposiţiunea pretinde însă că România cât p-aici era să fie supusă la capitalisarea tributului.
      Această simplă presupunere despre ceia ce, după oposiţiune, s-ar fi putut întâmpla, este de ajuns spre a motiva cele mai violente acuzări în contra guvernului.
      Va să zică serioşii şi bine cumpătaţii noştri adversari politici nu se mărginesc a acusa pe guvern, şi partita ce el reprezintă, pentru tot ce a făcut Congresul european, dară îl acuză încă şi pentru ceia ce presupune că ar mai fi putut să facă Congresul! 
      Atâta seriozitate ar trebui se ne scutească de orice polemică.
      Urmând dar cu analiza câtorva articole ai tratatului de la  Berlin, nu polemica voim a face. Scopul nostru este de a răsipi   pe de o parte erorile ce le-ar fi putut răspândi în public   interpelările de rea-credinţă, şi de a dovedi pe de alta cu cât politica demnă şi curat naţională urmată de  România a asicurat acestui stat avantagie mai mari decât statelor care au voit, după cum  zice   oposiţiunea, „să-şi asicure ajutorul unui puternic aliat”.
      Negreşit în opera Congresului de la Berlin sunt mai multe disposiţiuni care ne dau grele loviri.
      Prima este disposiţiunea prin care se reda Rusiei partea din Basarabia care ni-se înapoiase în 1856.              
      Dară oposiţiunea pare a nu simţi această lovire după cum o simţim noi ceştia „radicalii”; ea trece uşor asupră-i şi se leagă de alte disposiţiuni care, sau n'au nici o însemnătate, după cum am probat că este diaposiţiunea de la art. 48, sau n'a deloc înţelesul ce li-se dă, cas în care cad art. 57 relativ la Porţile de Fer şi art. 49 relativ la drepturile consulare. Din aceste disposiţiuni, cu totul secundare, reacţiunea face mai cu osebire o acusare capitală guvernului actual şi  partidei sale.
      Am probata ieri că numai  prin cea mai adâncă ignoranţă s-ar putea zice că art. 48, privitor la   interzicerea de a pune tase de transit,  „ne rădică independinţa  şi autonomia noastră comercială ".
      Se venim acum la art. 57.  Ece cuprinsul său:
      „Esecutarea lucrărilor, menite a face să dispară obstacolele pe care Porţile de Fier şi Cataractele le opun plutirii, este încredinţată Austro-Ungariei. Statele ţărmurene ale acestei părţi a fluviului vor acorda toate înlesnirile ce ar putea să fie cerute în interesul lucrărilor”.
      Negreşit acesta este unul din articolele ce cată să ne displacă.
      Mai drept, mai corect ar fi fost ca puterile să fi lăsat statele ţărmurene să se înţelegă între dânsele asupra lucrărilor în cestiune. Puterile cele mari au preferit însă a curma ele orice dificultăţi şi a resolva cestiunea, în virtutea principiului că un Congres general european poate lua resoluţiuni în numele Europei întregi şi aceste resoluţiuni devin obligatorii pentru toate statele Europei, chiar şi pentru acelea ce n'au luat parte la Congres.
      Cu toate aceste să vedem, acest art. 57 are el oare înţelesul ce i-l dă oposiţiunea, care negrşit îl impută nu Congresului, ci tot radicalilor din România.
      Statele ţărmurene la Porţile de Fer şi la Cataractele Dunării sunt Austro-Ungaria, România şi Serbia. România n'are decât o foarte mică parte de ţărm în dreptul Porţilor de Fer; partea cea mare revine Austro-Ungariei şi Serbiei. Dacă aceste trei state s'ar fi întrunit şi în comună înţelegere ar fi însărcinat pe unul din ele cu lucrările de făcut pe linia de fruntarie, adică pe Dunăre, rămânând ca celelalte două să-i dea tot concursul, lucrul ar fi fost cu desăvârşire corect din puntul de vedere al suveranităţii teritoriale. Asemenea dacă România şi Serbia ar fi avut represintanţi în Congres, lucrul ar fi fost iarăşi coreca, căci aceste state ar fi avut vot în adunarea europeană în care s'ar fi decis cestiunea.
      Dară nici România nici Serbia nu erau încă recunoscute ca independinte; prin urmare nu puteua să aibă represintanţi în Congres. Cine dar, conform dreptului internaţional, avea calitate de a decide în numele lor, fără a atinge printr'aceasta suveranităţii lor teritoriale? Avea calitate numai unanimitatea puterilor Europei întrunite în Congres: această unanimitate representând Europa întreagă, ea decide în numele tutor statelor ce o compun şi decisiunile ei sunt obligatorie pentru toate.
      M. Bluntschli, în opera sa Dreptul internaţional codificat, zice la paragraful 110, pagina 108, a doua ediţiune francese:
      „Când statele întrunite în Congres geueral european sunt de acord asupra oricăror disposiţiuni, acestea devin obligatorie pentru toate statele europene.
      „Aceste disposiţiuni trebuie să fie primite şi de statele care n'au luat parte la Congres, şi care prin urmare n'au aderat la decisiunile acestuia.”
      Bluntschli vorbesce aci de statele independinte. Daca principiurile ce le pune sunt esacte pentru dânsele, cu cât mai esacte trebuie s fie pentru statele a căror independinţă acum se recunoasce?
      Articolul 57 al tratatului de la Berlin poate dar să fie o atingere făcută intereselor noastre, poate să supere vederile noastre, dar nu este o isbire adusă suveranităţii noastre teritoriale.
I.pentru că nu este vorba de o acţiune politică, care se esercită pe teritoriul nostru, ci de o lucrare tehnică ce se face pe linia noastră de fruntarie, cu concursul nostru.
II. pentru că decisiunea de a se încredinţa Austro-Ungariei lucrările de la Porţile de Fer nu este luată în mod izolat de însăşi Austro-Ungaria, sau de două trei puteri întrunite, ci de un Congres general european, singurul care are calitate de a lua resoluţiuni în numele tuturor statelor Europei, prin urmare şi în numele nostru, oricât am protesta.
      A zice că România nu este pe deplin independentă şi de sine stătătoare, din causă că tratatul de la Berlin coprinde disposiţiunile de la art. 57, este o mare absurditate, consecinţă a unei mari ignoranţe în materie.
      Se poate zice cel mult că acest articol constituie pentru noi o servitute; ea este negreşit regretabilă, dar oricine cunoasce principiurile dreptului internaţional, scie bine că asemeni servituţi au fost impuse de o  necesitate europeană statelor celor mai puternice, fără ca ele să  atingă  cătuşi de puţin suveranitatea lor teritorială.
      Mai cu osebire, în ceia ce privesce plutirea râurilor ce despart sau trec prin mai multe state, asemeni servituţi au ajuns de regulă în Europa, de la faimosul tratat încheiat în 1815 la Viena de un Congres european.
      Europa, întrunită în Congres, a crezut mereu de atunci că, spre a satisface interese generale europene, are dreptul de a stipula asemeni obligaţiuni, mai totdeauna consimţite de statele cărora se cer, fiindcă râspund la un interes general, din care şi ele beneficiază, şi pe care în nici una cas n'au dreptul de  a încontraria.
      Este dară cu desăvârşire neesact că tratatul de la Berlin atinge întru ceva suveranitatea noastră teritorială.
      O asemenea atingere nu esistă nici pentru Serbia şi abia s'ar putea zice că esistă pentru Muntenegru, pe teritoriul căruia s'a dat Austro-Ungariei drept de poliţie, adică un drept curat politic şi care nu poate să aparţină decât numai autorităţilor politice ale ţărei.
      Vom face în numărul viitor compararea, şi atunci se va vedea dacă radicalii din România, care au pierdut şi „ajutorul unui puternic aliat”, au fost mai nefericiţi decât conservatorii din Muntenegru, oare şi-au păstrat cu credinţă ajutorul puternicului lor aliat.


ROMANUL, BUCURESCI, 18/30 CUPTORU 1878

      Partida radicală şi guvernul radical din România au dictat resoluţiunile Congresului de la Berlin.
      Din cauza partidului şi guvernului radical, cele şapte mari puteri, întrunite în Congres, au luat alte decisiuni decât cele pe care le-ar fi luat dacă acest partid n-ar fi fost la putere.
      Articolele 43, 44, 45, 48 şi 49 s-au pus în tratatul de la Berlin, astfel după cum vedem, numai din cauza partidei şi guvernului radical din România.
      În scurt, partida şi guvernul radical din România au puterea de a modifica gândurile, intenţiunile şi hotărârile tuturor puterilor celor mari ale lumei.
      Cine n'ar voi să recunoască şi să se închine înaintea acestei colosale puteri a partidei şi a guvernului radical din România, n'are decât  să citească principalul organ al oposiţiunii, ziarul Pressa, numerele de Sâmbăta şi Dumineca trecută.
      Articolul 44 dă drepturi civile şi politice Israeliţilor: ece ce au făcut radicalii!
      Articolul 45 retrocedează Basarabia: ece ce a făcut guvernul radical!
      Articolul 48 interzice taxele de transit: ece ce a făcut partida radicală!
      Articolul 57 încredinţează Austro-Ungariei lucrările de la Porţile de Fer: ece ce au făcut radicalii din România!
      Aşa vorbeşte principalul organ al oposiţiunii. Congresul nu e nimic, radicalii din România sunt tot.
      Dacă unele disposiţiuni ale tratatului făcut, suptsemnat şi astăzi ratificat de cele şapte mari puteri, sunt contrarie dorinţelor şi voinţelor României, nimeni nu e de vină decât numai partida şi guvernul radical din România.
      Cele şapte mari puteri n'au făcut decât să scrie supt dicteaua radicalilor din România.
      Seriositatea acestor argumentări este negreşit preţuită de toată lumea după cum merită. Din acest punt de vedere ar trebui să ne considerăm ca descărcaţi cu totul de neplăcuta sarcina de a-i răspunde.
      Cu toate acestea noi, şi ca membri ai partidei naţionale, pe care adversarii ei o numesc radicala, în speranţa de a o înfăţişa, în întru şi în afară, ca o fantasmă îngrositoare a socialismului, şi ca amici ai guvernului actual, ne place posiţiunea pe care o ie organul oposiţiunii şi asupra acestei posiţiuni vom argumenta, di puntul nostru de vedere.
      Da! vom afirma la rândul nostru: partida naţională din România şi guvernul ei nu au dictat, nu au determinat resoluţiunile Congresului, dar au avut o mare înrâurire asupra simţimintelor şi asupra decisiunilor Europei în privirea României.
      Dacă purtarea politică a României, condusă nesperat de partida la putere şi de ministerul său, n-ar fi atras asupra acestei ţări privirea şi admiraţiunea lumii întregi, ni s'ar fi reluat Basarabia fără nici o vorbă şi fără nici o desdaunare.
      Dacă partida de la putere şi guvernul său n'ar fi redat naţiunii gloria militară, în contra voinţei şi a ţipetelor oposiţiunii, care şi astăzi face o crimă guvernului din participarea României la resbel, protestările noastre în contra scopurilor Rusiei s'ar fi perdut în pustiu; nimeni nu le-ar fi luat în serios, ca venite din partea unei naţiuni lipsită de orice energie, de orice vitalitate, care stă, neputincioasă la o parte în momentul pericolului, şi numai după bătălie vine să ceară cu gălăgie o parte din pradă.
      Dacă guvernul partidei naţionale n'ar fi făcut, într'un mod cam sumariu, curmând el nedumeririle, ca naţiunea română, prin armata ei, să-şi verse sângele pentru independinţa absolută şi chiar pentru scăparea armatelor rusesci dintr-o posiţiune foarte critică, nu s'ar fi rădicat în urmă un strigăt unanim în toată Europa în favoarea României, acusând pe Rusia de ingratitudine.
      Daca n'am fi lnat parte la resbel, acusarea de ingratitudine s'ar fi adresat tocmai din contra Românilor. La protestările lor în privirea retrocedării Basarabiei, Europa, nepregătită de sacrificiile făcute de Români, neprevenită în favoarea lor, ar fi răspuns: Ce fel! Rusia se bate singură pentru voi; Rusia vă dă independinţa, pe care o primiţi de pe saltea; Rusia vă dă cutare avantagiu în schimbul petecului de Basarabie, şi încă mal cutezaţi a cârti? Tăcere, ingraţilor!
      Şi atunci, protestările noastre, în loc de a găsi răsunet şi adânci simpatii, în toată Europa, ari fi deşteptat din contra dispreţ şi antipatii.
      Ece ce ar fi făctu partida aşa numită conservatoare, dacă, fiind la putere, ar fi urmat politica pe care o propagă în oposiţiune.
      Urmând o politică cu totul contrarie, o politică de acţiune, o politică vitejească, partida şi guvernul naţional au pus România foarte sus în stima lumii întregi şi au schimbat cu totul opiniunea ce domnia în Europa despre Români.
      Oposiţiunea acuză astăzi pe guvern: I, de a fi luat parte la resbel, II de a fi protestat cu prea mare putere în contra Rusiei şi de a-şi fi înstrăinat astfel „amicia acestui puternic aliat”.
Va să zică, dacă partida aşa numită conservatoare ar fi fost la putere, nici n'ar fi luat parte la res-bel, nici mai cu osebire n'ar fi protestat în contra voinţelor Rusiei, spre a-şi „păstra amicia şi a-şi asicura ajutorul puternicului nostru aliat”.
      Spuie oricine ce ar fi devenit România şi ce rol ar fi avut ea cu această politică, credincioasă tradiţiunii „capul plecat de sabie nu e tăiat”?
      Spuie oricine dacă, printr'o asemene politică, dispreţul ce'l aveau multe popoare în Europa pentru Români nu s'ar fi întărit, nu s’ar fi legitimat, şi dacă astăzi ar resuna toată publicitatea   europeană de laude şi de simpatii pentru naţiunea română.
      Da! afirmăm din nou: mare şi mult salutară înrâurire a avut partida naţională şi guvernul ei, în memorabilele evenimente prin care a trecut România, şi viitorul va rădica altare tocmai în onoarea faptelor din care li se face astăzi o acuzare.
      Dară n'are cineva decât să-şi arunce privirea asupra tratatului de la Berlin şi va vedea de îndată înrîurirea politicei urmată de România, în marea deosebire ce se face între dânsa şi Serbia şi eroicul Muntenegru.
      Românii au negreşit cuvântul de a fi foarte nemulţămiţi de hotărârile luate în privirea lor de areopagul european; dară să se compare puţin aceste hotărâri, cu cele luate în privirea Serbiei şi a Muntenegrului, şi se va vedea de îndată imensa deosebire în favoarea noastră, deosebire dobândită numai mulţămită dibăciei şi marei energii cu care a fost condusă politica ţerei în evenimentele prin care am trecut.
      Serbia ocupa înainte de resbel o posiţiune politică identică cu a României; Serbia a fost în totul supusă voinţelor „puternicului său aliat”; Serbii fac parte din gintea pentru care mai în special s'a făcut resbelul; Serbii prin legăturile lor cu Rusia avea asicurată protecţiunea acestei mari puteri precum şi a Germaniei; Sârbii, în fine, îndemnaţi se scie de cine, a început în 1876 resbelul fără ajutorul nimenui, l'au susţinut singuri cu cele mai mari sicrificie şi au suferit durerile învingerii. Sârbii aveau dară dreptul să se aştepte a fi cel mai puţin trataţi ca şi Românii. Ba, în facia conflictului ivit în urmă între România şi Rusia, ei, care remaseră tot în cele mai strânse relaţiuni cu Ruşii, fără a ieşi cu un pas din voinţa acestora, sperau desicur şi cu temei că vor dobândi mult mai mult decât Românii.
      Tratatul de la Berlin este însă pentru Sârbi o desilusiune mult mai amară, mult mai dureroasă decât pentru Români. Li se dă independinţa cu servituţi monstruoase. Pentru bucata de pământ ce li se anesează, li se impune o parte din datoria Turciei şi Poarta păstrează pe pamântul sârbesc proprietăţile statului turcesc şi fondaţiunile pioase turceşti; adică mai tot pământul cedat Serbiei va fi proprietate particulară a Porţei, deoarece se scie că în Turcia tot pământul era proprietate a Sultanului.
      Nici una din aceste condiţiuni nu este făcută României, nici pentru Dobrogea, nici chiar pentru partea din Bulgaria ce se anesează pe lângă Dobrogea.
      Dară Muntenegrul, eroicul Muntenegru, care a susţinut un resbel neîncetat în contra Turciei; care, lăsat singur în contra unor oştiri de o sută de ori mai numeroase, n'a depus un moment armele şi şi-a vărsat necontenit sângele, cu un eroism care nu se mai vede la nici un alt popor în Europa; ce a dobândit oare acest Muntenegru, de mai nainte recunoscut independent de mai multe puteri; ce i s-a dat ca preţ al sacrificielor lui de secole şi al amiciei sale nestrămutate pentru „puternicu-i aliat?” 
      Vom arăta în alt număr mai pe larg ce i s'a dat; atât numai arătăm astăzi că i s'a anexat Antirari interzicându-i-se dreptul de a avea pavilion şi bastimente de răsbel şi dându-se Austriei dreptul de a face poliţie în apele şi pe teritoriul muntenegrin.
      Vezând dară ceea ce s'a făcut în Congresul de la Berlin pentru Serbia şi Muntenegru, şi ceia-ce s'a făcut pentru România, orice om de bun simţ şi de bună credinţă va recunoaşte că de mari rele şi de mari pericole a scăpat România, mulţămită politicei de împotrivire şi de acţiune adoptată de guvernul ei.
În alt număr vom face o mai întinsă şi mai precisă comparaţiune între posiţiunea făcută Serbiei şi Muntenegrului şi posiţiunea făcută României prin tratatul de la Berlin.


ROMANULU, BUCURESCI, 21 CUPTOR/2 AUGUST 1878
     
     Dacă tratatul de la Berlin este just, echitabil, conform cu trebuinţele. Drepturile şi aspiraţiunile popoarelor, Europa se va bucura de o lungă pace, pe care o doresce toată lumea.
     Dacă însă, din contra, decisiunile Congresului n’au putut să mulţumească decât numai vreo doi-trei interesaţi, nesocotind popoarele cele mici şi lăsând cu totul nedeslegată cestiunea Orientului, atunci speranţa în pace e foarte slabă, căci, causele resbelului esistând ca şi mai înainte, ba chiar înmulţindu-se, o nouă luptă nu va putea să nu isbucnească.
     O pace întemeiată pe injustiţie, pe asuprire, pe dreptul celui mai tare, este, negreşit, tot un fel de pace, după cum tot un fel de pace este şi liniştea nenorocitului pe care lanţurile îl ţin pironit de zidul închisorii; dar o asemenea pace este o stare anormală, şi stările cele anormale nu durează.
     Opiniunea publică a Europei întregi s'a pronunţat asupra valorii tratatului de la Berlin. El se va realisa, căci l-au dictat cele şapte puteri mari, contra acţiunii unite a cărora ar fi o nebunie de a se opune. Popoarele cele mici nedreptăţite îl primesc, sunt silite a'l primi, pentru că la cas de resistenţă ele s-ar espune a fi sdrobite.  Dară nu se găseşte un singur publicist serios şi sincer, sincer mai pe sus de toate, care să nu recunoască că situaţiunea este numai transitorie, că nu s’a făcut nimic definitiv, că îndreptarea va veni curând dacă popoarele vor şti până atunci să aştepte şi să se pregătească.
     Numai oposiţiunea de la noi, care nu e sinceră nici măcar atunci când este serioasă, declamă mereu de vreo câteva zile despre perfectabunătate şi eterna soliditate a operei Congresului de la Berlin.
     Ea numeşte revoluţionari pe oricine cutează a protesta contra injustiţiei, pe oricine nu renunţă în viitor la realizarea aspiraţiunilor sale naţionale, pe oricine îndrăzneşte a arăta o umbră de nemulţumire asupra situaţiunii internaţionale, chiar când se supune necesităţii de a primi faptul împlinit.
     Pentru organele aşa numitei partide conservatoare,   Grecii   sunt anarhişti, fiindcă  Congresul n-a voit să ţină seama de cererile lor, legitime în  cea  mai   mare   parte.  Italienii sunt nişte radicali, de vreme ce ei nu se sfiesc a-şi manifesta nemulţămirea de a vedea Mediterana trecând sub dominaţiunea Angliei. 
     Bărbaţii de stat de la Pressa şi de la Timpul cer de la Italia, de la Grecia, de  la  toate   popoarele  atinse mai mult sau mai puţin prin hotărârile Congresului, nu numai să primească situaţiunea ce li s-a creat, dar încă s-o binecuvânteze pentru vecii vecilor, cântând pe toate tonurile că bun este tratatul de la Berlin şi durabilă va fi pacea.
     Oricine nu crede orbeşte în bunătatea tratatului şi’n durata păcii este un revoluţionar, un anarhist, un radical.
     Când o partidă întreagă, ba încă o partidă ce'şi dă epitetul de conservatoare, ie o asemenea atitudine, atât de contrară opiniunii publice generale, ea trebuie să aibe un motiv d'a o face, o raţiune destul de puternică, un scop la care ţinteşte.
     Să ne oprim un moment pentru a limpezi această cestiune.
     Oposiţiunea primeşte resultatul practic al tratatului de la Berlin; ceia ce ne dă Congresul este dat şi cia ce ne ie Congresual este luat.
     Partida de la guvern nu poate să nu primească şi ea acest resultat pe care ni-l impune o forţă maioră.
     Supt raportul primirii resultatului imediat, nu esistă  di^rdară nici o diferenţă tactică între partida naţională şi partida zisă conservatoare.
     Deosebirea între ambele se începe de aci încolo.
     Partida de la gnvern zice: supunându-mă necesităţii, primesc decisiunile Congresului; nu uit însă că cestiunea Orientului, lăsata deocamdată fără soluţiune, se va deslega mâne sau poimâne; utilizând dar actualitatea, trăgând tot binele posibil chiar din răul ce se face naţiunii române, mă voi sili din toate puterile a o pregăti pentru viitoarea zi a dreptăţii, mă voi pune a o căli, a o întări, şi se scie că-n secolul XIX naţiunile se întăresc şi prin instrucţiune.
     Partida în oposiţiune crede, din contra, că cestiunea Orientului este pe deplin  deslegată, că pacea Europei este cu desăvârşire asicurată, că ceia ce s-a făcut astăzi n'o să se mai schimbe, că viitorul  nu esistă.
     Domnii de la Pressa şi de la Timpul ne zic de mai înainte: când vom veni noi la putere, nu vom avea trebuinţă de a pregăti România  în vederea viitorului; libertatea şi instrucţiunea mai cu seamă sunt nisce elemente socialiste; naţiunea română are trebuinţă de ordine şi numai de ordine, o vom regularisi.
     Ece programa ministerială a aşa numitei partide conservatoare.
     Triumfurilor de  pe  câmpul de resbel  au urmat  triumfurile  de pe câmpul literar şi ştiinţific.
     Vitejia Românului în luptele sângeroase de la Plevna a deşteptat atenţiunea lumii întregi şi astăzi nu e aproape un om în lume care să nu scie cine e şi ce e Românul, lucru care mai anii trecuţi se întâmpla ca să nu-l scie chiar oamenii care trec de învăţaţi. Sângele eroilor de la Griviţa şi Rahova a aruncat o rază luminoasă peste naţiunea română, rază care străluce încă şi astăzi şi atrage privirile universului asupra ei.
     Pe de altă parte manifestarea caracterului român în luptele politice pentru esistenţa sa naţională faţă cu Rusia, nedreptatea Congresului de la Berlin adusă României, toate acestea au deşteptat o viuă simpatie în toate animile din lume care au un simţ de dreptate, ş’această simpatie se manifestează necontenit şi în toate chipurile.
     Triumful poetului nostru Alecsandri la Montpellier, chiemarea d-lui Urechia la preşedinţia Congresului etnografic de la Paris, sunt lucruri cunoscute cititorilor noştri.
     Astăzi avem a le comunica un nou semn de simpatie de felul acesta. 
     O telegramă ne spune că Congresul igienic de la Paris a ales pe doi români membri ai biroului său. D. dr. Felix, din Bucuresci, a fost ales preşedinte de iar d. dr. Ciura, din Iaşi, vicepreşedinte.
     Nu putem decât să ne bucurăm din toată inima de onoarea ce se face naţiunii române.


ROMANULU, BUCURESCI, 24 CUPTORU/5 AUGUST 1878
        
        Discusiunile urmate în presa română după publicarea tratatului de la Berlin par a se fi oprit la ideia că forţa lucrurilor ne obligă a ne supune nedreptelor otărâri ale Europei.
        Puterile cele mari doriau şi doresc pacea cu orice preţ; ele au închis ochii, şi au consânţit o mulţime de nedreptăţi spre a ajunge la realisarea acestei arzânde dorinţe chiar pentru un timp cât de scurt.
        Tratatul eşit din conciliabulul de la Berlin amintesce oricui fabula despre tovărăşia dintre leu şi cele1alte animale. Acest tratat, e menit, în gândul puterilor semnatare, a satisface dorinţa de pace a Europei. El lasă însă viitorului calea deschisă mai mult decât alte tratate, căci nici nu e învestit măcar ca altele, şi mai cu osebire ca cel din 1856, cu garanţia colectivă formală a puterilor Europei.
        E dar prudinte de a ţine seama de dorinţa Europei, esprimată prin tratatul de la Berlin, cu toată durerea ce ne sfâşie anima.
        Asupra acestui punt partidele din ţară par a fi de acord.
        Aceia care a propagat supunerea oarbă la cererile Rusiei, nedrepte şi călcătoare de tratate; partida care a făcut guvernului, Camerelor şi ţării acusarea capitală că şi-au înstrăinat pe Rusia, nesupunându-se la acele cereri, nu s'a contrazis de astă-dată; ea voiesce să ne supunem şi acusă de trădare pe acel care cuteză a se pronuncia într'alt mod.
        În partida liberală a fost oarecare esitare, efect natural şi legitim al asteptării generale înşelata; dară în sfârşit resemnarea a câştigat tărâm şi astăzi ea pare a fi aproape generală.
        Cestiunea   care   preocupă  acum mult spiritele  e d'a  se sci dacă, după legile noastre actuale, e trebuinţă d'o Constituantă, care să se rostească asupra otărârilor Congresului şi   care să decidă despre atitudinea ţărei,   sau dacă Camerele ordinare au competinţa de a face aceasta.                                        |
        Opiniunea noastră e cunoscută; totuşi nu credem de  prisoso  a reveni, pentru că s'au adus  în desbatere argumente   noi,   care   cer o întâmpinare.
        Acum, ca todeauna, ideile şi atitudinea noastră vor fi inspirate de dorinţa nestrămutată  de  a respecta legile  în fiinţă şi interesele naţionale.
        De aceia, declarăm de la început că,  dacă otărârile Congresului vor modifica ceva   din pactul nostru fundamental, numai o Constituantă îşi  va putea da cuvântulu asupra lor, şi în special asupra acelora care  ar cuprinde  asemenea modificări.                               
        Otărârile Europei se reduc la următoarele:                                             
        I). Retrocedarea Basarabiei; 
        2). Anesarea Dobrogei;                  !
        3) Acordarea de drepturi politice şi civile Israeliţilor.
        Ating aceste otărâri pactul nostru fundamental?
        Puntul al treilea modifică Constituţiunea, căci el ne obligă a recunoaşte principiul ce fusese înscris la 1866 în alin. 2 al art. 6 din proiectul de Constituţiune, alineat care a fost şters în urma unor manifestări, a căror origine şi nenorocite efecte sunt astăzi tuturor cunoscute.
        Cât despre cele două dintâi punte, ele nu modifică absolut nimic în Constituţiune: otărârile Europei d'a deslipi Basarabia de la sânul mamei patrie şi d'a ne alipi Dobrogea nu ating întru nimic pactul nostru fundamental.
        Constituţiunea nu prevede în nici un articol graniţele României.
        Singurul articol ce privesce această materie este art. 2, care sună astfel:
        „Teritoriul României este nealienabil.
        „Limitele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi.”
        Alineatul întâi pune principiul general că pământul României nu se poate înstrăina.
        Al doilea alineat prevede două cazuri speciale, adică două escepţiuni la această regulă generală: rectificarea de graniţe şi schimbarea de graniţe, care constituie tot un fel de înstrăinare, ce se poate săvârşi prin legi ordinare, emanate de la Camerele obicinuite.
        Prin rectificare se înţelege regularea contestărilor dintre state vecine în privinţa graniţelor, sau cu alte cuvinte îndreptarea lor.
        Ce poate fi însă o „schimbare" de graniţe?
        Negreşit este ceva mai mult decât o rectificare; căci altfel întrebuinţarea acestora două espresiuni în acelaşi articol şi una după alta nu s'ar putea esplica într'un moa logic.
        Deci, după alin. 2 al art. 2 din Constituţiune, o legislatură ordinară e competinte d'a aproba nu numai o rectificare, ci chiar o schimbare de graniţe.
        În special, credem că cestiunea primirii Dobrogei şi otărârea d'a nu ne împotrivi cu puterea la luarea Basarabiei, adică o acţiune ca să zicem aşa negativă, — intră cu totul în competinţa corpurilor legiuitoare obicinuite.
        Darăsaă mergem mai departe. Acum câteva luni, când ni-se făcu propunere de a ceda Basarabia ş'a primi Dobrogea, nici o voce nu se rădica spre a tăgădui competinţa corpurilor legiuitoare d'a se pronuncia asupra acestei cereri şi toţi în unire — guvernul, oposiţiunea şi partida liberală—respinseră propunerea. Corpurile legiuitore au  dară recunoscute de toţi ca competinte de a lua o otărâre privitoare la Dobrogea şi Basarabia şi nu vedemcum, de la Aprile pân'acum, ar fi putut perde aceasta competinţă.
        În sfârşit vom pune o întrebare, la care vom răspunde cu tratatul de la Paris în mână. Supt ce titlu a alipit acel tratat la Moldova Basarabia de miază-zi? Art. 20 răspunde în următorii termeni:
        „În schimb... şi spre a asicura mai bine libertatea Dunării, M. S. Împăratul tuturor Rusielor consimte a se rectifica fruntaria sa în Basarabia."
        Basarabia ni s’a dat dară ca o rectificare de fruntarie.
        Şi Constituţiunea noastră prevede în art. 2 că rectificarea şi schimbarea de graniţe se pot face prin legi ordinare.
        Într'un cuvânt, Camera şi Senatul sunt competinţi de a se rosti asupra otărârilor Congresului în privinţa Basarabiei şi a Dobrogei.
        Ş'apoi să reducem lucrul la adevăratele lui proporţiuni.
        Ni-se ia Basarabia. Este oare aci o cestiune de legiferare?
        Poporul român are oare putinţa de a regula acio cestiune aşa cum ar dori el şi după cum cer interesele lui? Din nenorocire nu.
        Credem dară că în această cestiune nu este nici un cuvânt de a se face vreo lege. Din moment ce ni se răpesce Basarabia în contra voinţei noastre, nouă nu ne rămâne decât sau a ne împotrivi cu puterea, sau a ne supune înaintea unei otărâri luate de toate puterile Europei. În ambele casuri nici o lege nu-şi poate avea locul.
        Afară de aceasta, nu trebuie se scăpăm din vedere că, dacă nu putem apăra şi menţine întregimea pământului nostru, suntem datori cel puţin să nu înstrăinăm singuri, nici să slăbim suveranitatea noastră naţională, ceia ce s'ar întâmpla dacă s'ar convoca o Constituantă, după cererea străinilor, cerere nedreaptă în principiu şi jignitoare în faptă.
        O asemenea procedere ar fi primejdioasă din toate puntele de vedere; ea ar deschide calea influinţelor din afară, care încuragiate de acest prim succes ari putea să ţintească în urmă din ce în ce mai departe.
        Cum însă, se ia zice, vom putea înlătura convocarea unei Constituante în cestiunea Evreilor, pe care nu'i putem pune pe aceiaşi linie cu ceilalţi străini, făr'a călca într'un mod vădit Constituţiunea?
        Dacă am arunca o privire asupra iustituţiunilor ţărei care e mama parlamentarismului, dac-am voi   să admitem procedarea urmată de ea, ar fi poate găsit   mijlocul de a da Europei o primă satisfacere, până când ţara va  simţi trebuinţă de a modifica pactul său fundamental.                                   
        Englitera a abrogat prin simpla nonpracticare principiile de  alte veacuri ce se aflau înscrise în diferitele acte al căror  total   constituiesc legislaţiunea sa, ş'a  realizat astfel toate progresele posibile, ş'a dat  satisfacere   tuturor  ideilor moderne.
        Dară dacă  o asemenea   procedere n'ar fi posibilă în sistema noastră de legislaţiune, atunci neapărat va fi trebuinţa, mai curând sau mai târziu, la convocarea unei  Constituante, pentru regularea  singurului punt din otărârile Congresului care modică articolul 7 al Constituţiunei noastre.
        Unele din foile reacţiunii răspândesc, despre sănătatea preşedintelui Consiliului, d. Ion Brătianu, nisce sciri al căror neadevăr cutezător şi perfid nici nu merită să fie relevat.
        D. Ion Brătianu, încă înainte de accidentul de la Cotroceni, obosit de doi ani de cea mai mare şi necontenită activitate, în mijlocul evenimentelor celor mai grave, avea neapărată trebuinţă de puţin repaus. Când toată lumea ie o lună de concediu pe an pentru căutarea sănătăţii, când miniştri din toate statele găsesc pe rând mijlocul de a se repausa puţin, într-un centru mai liniştit, de oboselele afacerilor publice, nu credem că numai d-lui Ion Brătianu să-i fie interzis un moment de repaus, după o muncă neîntreruptă ca aceia ce a trebuit să-şi impuie de doi ani.
        D. Brătianu, pe deplin vindecat de consecinţele accidentului de la Cotroceni, suferă însă de acea debilitate pe care oricine îl văzuse o observase la d-sa de câtva timp. Amicii d-sale l-au silit dară a profita de momentul de stagnaţiune în care sunt astăzi afacerile şi a merge să-şi îngrijească sănătatea, ceva mai departe de ocupaţiunile pe care fiind în ţară nu poate înceta de a le îngriji, şi mai la adăpost de sutele de vizite ce-l asediază chiar la vie lângă Piteşti.
        După un repaus de câteva săptămâni, într-o localitate liniştită, d. Brătianu va relua toate ocupaţiunile sale publice, şi naţiunea îl va revedea neobosit şi ager ca totdeauna, pentru marea consternare a inamicilor partidei liberale şi naţionale.


ROMANULU, BUCURESCI, 27 CUPTORU/8 AUGUST 1878
      
      A ne opune unui curent prea puternic, în mijlocul căruia ne-am afla, ar fi să ne espunem a fi târâţi şi înecaţi; trebuie din contră să-l urmăm şi, lăsându-ne pe apă, să plutim uşor şi să săutăm a ne regula mersul după cum convine principielor şi intereselor noastre.
      Această regulă, riguros esactă din punt de vedere fizic, totatât de esactă este şi din punt de vedere metaforic, ori la care cestiune s-ar aplica ea, şi la cestiunile politice mai cu osebire.
      În cestiunile mari politice, când se formează un curent puternic şi bine determinat într-un sens, oamenii politici, adică aceia care nu fac numai pură teorie politică, ci sunt nevoiţi, spre a-şi putea servi ţara, să facă şi politică practică, politică posibilă, n-au decât două căi de urmat: sau a ieşi cu totul din curent, a se retrage din politica militantă şi a face pură teorie până la alte vremuri, sau a urma curentul, căutând a-l regulariza, a-l domoli, a-l dirige spre un scop determinat. Dacă, în loc de a urma una din aceste două căi, ar voi să înfrângă curentul, şi-ar frânge desicur gâtul.
      Astăzi este vorba de un curent încă mult mai  puternic decât acelea ce s'ar pute forma în cestiunile politice curat interioare.
      Este un puternic curent european, o voinţă unanimă de pace. Cine se va opune acestui curent, cine va căuta să înfrângă aceasta voinţă, va fi sdrobit. Cine va cuteza să turbure înţelegerea bine rău stabilită pentru moment, va fi privit ca inamic comun şi de toţi ese-cutat.
      Naţiunea română, cu tactul său politic aşa de fin şi de pătrunzător a înţeles, atât pericolul în cas de împotrivire, cât şi foloasele ce s'ar putea trage cu timpul din tratatul de la Berlin, după cum s'au tras şi din tratatul de la Paris.
      De aceia astăzi simţământul general în România este supunerea la tratatul de la Berlin. Naţiunea intră în puternicul curent european, căci pe de o parte nu'l poate înfrânge, iară pe de alta, urmându-l fără servilism şi cu o patriotică înţelepciune, mai sicur îşi va ajunge scopul.
      Această credinţă este astăzi aşa zicând în aer; orice speculaţiune sau intrigă  de partid ar căuta s-o desrădăcineze nu va avea absolut nici un succes.
      Pe acest tărâm oposiţiunea n'ar mai putea dar încerca să lovească în guvern şi în partida de la putere; afara de aceasta, oposiţiunea, din puntul său de vedere negreşit, s-a şi rostit de mult timp asupra cestiunii: ea a calificat de smintiţi şi de nebuni pe aceia care s-ar încerca să nu se supuie decisiunilor Congresului: dară, în ceia ce privesce Dobrogea, ea a acusat de înaltă trădare pe aceia ce ar refuza anexarea ei.
      Prin urmare, oposiţiunea, afară numai dacă nu va voi să se facă de râs şi de batjocură, nu poate să revie asupra declarărilor ei, şi să se puie asupra acestui punt în dezacord cu guvernul şi cu naţiunea.
       Reacţiunea a văzut sfărâmându-se şi nimicindu-se în mânele sale, una câte una, toate armele prin care sperase a cuceri puterea; aceasta pe de o parte din causa că purtarea guvernului român, condus de representaţiunea naţională, a fost pe atât de corect, pe cât de patriotică şi de mult dibace, iar pe de alta, din causă că oposiţiunea lipsesce de orice seriositate, de orice linie sicură de purtare şi, sbuciumându-se adesea epileptică în zăpăcire, activitatea ei n'are alt efect decât acela de a o descredita din ce în ce mai mult.
      Desarmată din toate părţile, ea nu mai găsesce să puie mana decât pe tratatul de la Berlin şi, arătându'l naţiunii, strigă într'una: ece ce au făcut radicalii din România!
      Ceia ce au făcut delegaţii color şapte mari puteri, întruniţi supt preşedinta principelui de Bismarck, reacţiunea zice că, radicalii din România au facut-o!
      Seriositatea oposiţiunii, sau a aşa numitei partide conservatoare, se dovedesce din acesta singură  acusare.
      Dar să-i facem pofta, — cum se face oamenilor bolnavi — se repetăm şi noi, fie lucrul cât de absurd, că radicalii din România au făcut tratatul de la Berlin, negreşit în ceia ce privesce ţara noastră, după cum conservatorii din Muntenegru şi liberalii moderaţi din Serbia l'au făcut în ceia ce privesce aceste două state.
      Pressa, principalul organ al oposiţiunii, a susţinut că d. Ristici a scăpat chiar România de ruşinea de a capitalisa tributul. Cu toate ca protocoalele Congresului nu dovedesc deloc aceasta, totuşi o admitem, iarăşi pentru a face pofta şubredei oposiţiuni. După ce am admis tot ce voiesce ea, să vedem ce au dobândit de la Congres radicalii din România şi ce au dobândit Muntenegrenii şi Serbii.
      Să ne amintim mai întâi care era posiţiunea acestor trei state, în momentul în care s'a declarat resbelul.
      Muntenegru era absolut independent; el nu plătise o dată tribut şi, după cum s-a esplicat în şedinţa Congresului de la 1 Iuliu, Germania, Rusia, Austria, Francia şi Italia îi recunoscuseră demult într-un mod formal independenţa, pe care i-o contesta încă Turcia. Afară de aceasta, Muntenegru avea la activul său secole întregi de eroism şi de sacrificii neîncetate. Cât despre posiţiunea lui înaintea Congresului, el venea ca Beniamin al învingătorului şi prin urmare şi ca Beniamin al d-lui Bismarck.
      Serbia era întocmai în aceeaşi posiţiune ca România, din puntul de vedere al individualităţii sale politice. Afară de aceasta avea dreptul ce i-l constituise cruntul resbel pe care singură îl purtase în contra Turciei în anul 1876 şi venea iarăşi la Congres ca protegiată a puternicei Rusii, din al cărui cuvânt nu ieşise nici o dată.
      România, într-o situaţie inferioară Muntenegrului, ca individualitate politică egală cu a Serbiei, şi care nu-şi arătase valoarea şi nu făcuse sacrificie decât câteva luni înainte de Congres, sosi înaintea acestuia acoperită de mânia Rusiei şi oarecum în conflict cu această mare putere învingătoare.
      Situaţiunea era dară cu totul desavantajoasă pentru România, şi foarte favorabilă pentru Serbia şi mai cu osebire pentru Muntenegru.
      Urma dară ca resoluţiunile Congresului să fie mai favorabile pentru Serbia şi pentru Muntenegru decât pentru România; era logic şi neapărat ca cel mai puţin să nu se facă Serbiei şi Muntenegrului o posiţiune politică inferioară României.
      Ei bine, ce am văzut la Congres şi ce vedem în tratatul de la Berlin?
      Oposiţiunea acusă pe radicalii din România că plenipotenţiarii români n-au avut un loc în Congres”.
      Dar ce loc au avut plenipotenţiarii Serbiei şi aio independentului Muntenegru?
      Nici ascultaţi n'au fost, pe când urma ca cel puţin Muntenegru, pe basa posiţiunii lui de stat independent, pe baza îndelungelor şi eroicelor lui sacrificie, să aibă un loc la masa statelor independinte.
      Plenipotenţiarii României au fost cel puţin admişi într'o  şedinţă în sînul Congresului, şi ascultaţi cu atenţiune şi consideraţiune.                
      Din acest punt de vedere România a pretins şi a dobândit o posiţiune, de care nu s'a bucurat nici Serbia nici Muntenegru, deşi aceste două state nu rădicaseră nemulţămirea nici a Rusiei, nici a altor puteri, ci din contra pe toate le satisfăcuseră.
      Ore, dacă atitudinea României ar fi fost smerită, conform credinţei unui ilustru conservator că „această ţară este menită să fie în veci smerită”, i se făcea înaintea Congresului o posiţiune identică cu a regatului Greciei şi superioară Serbiei şi Muntenegrului?
      Ore, dacă purtarea guvernului şi a camerelor române ar fi fost consecinţe principielor celor care strigă că sunt smintiţi şi nebuni aceia care au o voinţă proprie naţională în facia voinţei putorilor celor mari, am fi fost ţinuţi în seamă, după cum am fost?
      Cu alte cuvinte, dacă partida aşa numită conservatoare ar fi fost la putere, am fi fost consideraţi altfel decât a fost Serbia şi Muntenegrul?
      Avem profunda convingere că nu, şi susţinem că tot ce a dobândit România, şi ca folos material, şi ca posiţiune politică, o datoresce politicei urmată de guvern şi de corpurile legiuitoare, atât pe câmpul de răsbel cât şi pe tărâmul diplomatic.
      Comparaţiunea ce vom face între articolele tratatului relative la România şi cele relative la Serbia şi Muntenegru, va dovedi aceasta şi mai lămurit. Dar spaţiul ne silesce să lăsăm această parte a lucrării pentru articolul viitor.

